TESTAMENTUL ROSU

TESTAMENTUL ROSU

Directivele de bază ale KGB (K-AA/CC 113)  pentru ţările din lagărul sovietic -Moscova, 2.6.1947 (Strict secret).

1. Este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor racolaţi de noi ca informatori. Întâlnirea cu aceşti oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop, iar întâlnirile pot avea loc doar în locuri publice. Informaţiile sunt preluate de către ambasadă, prin organele serviciilor speciale.

Activitatea de spionaj trebuia să se desfăşoare în cel mai deplin secret, de obicei respectându-se “principiul dominoului”, conform căruia fiecare verigă a serviciului de informaţii trebuia să cunoască numai cât îi era strict necesar în activitate. În acelaşi timp, contactele de lucru ale fiecărui agent se limitau numai la verigile imediat alăturate. Astfel descoperirea unui spion făcea mult mai dificilă căderea întregii reţele. Instrucţiunea, pe lângă referirile la păstrarea confidenţialităţii racolărilor de informatori, relevă rolul important jucat de ambasadele Uniunii Sovietice în formarea unor puternice reţele de spionaj pe teritoriul statelor unde funcţionau.

2. Se va urmări ca între soldaţii noştri şi populaţia civilă să nu se producă legături de nici un fel. Este inadmisibil ca ofiţerii noştri să viziteze autohtoni la locuinţele lor; este, de asemenea, inadmisibil ca simplii soldaţi să stabilească relaţii cu femei din rândul localnicelor. Nu se admite stabilirea de relaţii între soldaţii noştri şi populaţia civilă, respectiv soldaţii autohtoni.

Pentru formarea unei armate eficiente, dezumanizarea inamicului este condiţia esenţială. Încetând să-şi mai privească viitoarele victime ca pe nişte fiinţe umane asemenea lui, soldatului îi va fi mult mai uşor să îndeplinească ordinele de atac, să ucidă. De aceea este interzisă orice legătură afectivă cu duşmanul. Astfel de legături între membrii celor două tabere rivale ar face imposibil succesul tehnicilor de dezumanizare a viitoarelor victime şi, mai mult, ar putea genera fenomene total nedorite (dezertări, nesupuneri la ordine etc). În acelaşi timp trebuie reamintit că cele mai puternice tehnici de manipulare se bazează pe izolarea individului (în cadrul unei cazărmi sau pe front, departe de viaţa normală), urmată de supunerea lui la un nou mod de comportament (dirijat prin regulamentele militare). Contactele interumane ar putea anihila foarte repede efectele izolării şi ar putea sta la baza unor puternice relaţii emoţionale ce ar zădărnici eforturile de obţinere a unei supuneri necondiţionate din partea soldatului faţă de ordinele superiorilor.

Toate acestea demonstrează fără putinţă de tăgadă că URSS considera toate statele-satelit nişte potenţiali inamici. Iar inamicii ar fi trebuit să fie îngenuncheaţi fără milă, chiar cu preţul unor masacre de proporţii (aşa cum de altfel s-a şi întâmplat). Aceasta era adevărata faţă a “prieteniei” pe care marele vecin de la Răsărit o nutrea faţă de ţările socialiste vecine.

3. Se va accelera lichidarea cetăţenilor care întreţin legături neiniţiate de noi cu Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu interbrigadiştii, cu Organizaţia Tineretului Comunist Polonez, cu Armata de Acasă şi alte asociaţii. În acest scop trebuie folosite elementele opoziţiei militare.

Oricât de sincere ar fi fost, legăturile cu partidele sau organizaţiile “frăţeşti” nu puteau fi iniţiate decât în cadru organizat şi supravegheat strict “de la Centru”. Cei care îndrăzneau să acţioneze din proprie iniţiativă urmau să fie lichidaţi fără milă. În acest scop se foloseau “elementele opoziţiei militare”, pentru ca vina pentru ucideri să fie pusă pe seama inamicului. Grija de a controla total orice contacte cu partidele similare din ţările-satelit demonstrează încă o dată atitudinea dispreţuitoare şi duşmănoasă a liderilor comunişti de la Moscova faţă de cei pe care chiar ei îi impuseseră la conducerea ţărilor vecine. Oricând se puteau ivi motive pentru a-şi executa fidelii, motive reale sau imaginare, aşa că relaţiile cu aceştia nu puteau să depăşească cadrul strict aprobat şi controlat.

4. La acţiunile militare vor lua parte acei soldaţi care au stat pe teritoriul ţării noastre (se are în vedere Uniunea Sovietică) înainte de a intra în Armata Kosciuzsco (Armata Polonă ce lupta de partea Armatei Sovietice pe teritoriul URSS). Se va ajunge la distrugerea ei totală.
În timpul şederii în Uniunea Sovietică, soldaţii erau supuşi unui intens proces de spălare a creierului, pentru a li se inocula un sentiment de fidelitate necondiţionată faţă de Moscova. Astfel ei deveneau demni de încredere în desfăşurarea unor acţiuni militare. Şi totuşi efectul îndoctrinării putea să dispară în timp, atunci când soldatul se înapoia în mijlocul conaţio-nalilor săi, când îşi relua vechile obiceiuri şi revenea la uzul limbii materne. Cu cât trecea timpul, controlul asupra lui era mai dificil de exercitat. De aceea armata aliaţilor, chiar dacă se dovedise tovarăşă fidelă de luptă a celei sovietice, trebuia, în cele din urmă, să fie distrusă, pentru a înlătura orice surprize viitoare.

5. Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un partid unic, având grijă ca toate rolurile-cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete.
Controlul total asupra societăţii trebuia exercitat numai de la Centru. Sistemele totalitare, printre care şi cele de sorginte comunistă, excludeau cu desăvârşire pluralismul politic. În cadrul lor nu exista decât o singură doctrină “corectă”, anume cea propovăduită de liderii de la Centru. Orice deviere de la linie trebuia pedepsită cu cea mai mare severitate. Iar pentru aceasta, ea trebuia să fie sesizată cu maximum de operativitate de oamenii antrenaţi special pentru astfel de misiuni.

6. Unificarea tuturor organizaţiilor de tineret. De la conducători de plase în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni cu care sunt de acord serviciile noastre speciale.
Membrii organizaţiilor de tineret reprezentau schimbul de mâine al partidului unic. De aceea trebuia să fie verificaţi cu atenţie, pentru a rămâne fideli Moscovei, indiferent în ce situaţie se va afla ţara lor. Tinerii constituiau de asemenea materia primă pentru formarea “omului nou”, iar cei aleşi pentru a face parte din respectivele organizaţii ar fi trebuit să reprezinte “crema” viitoarelor detaşamente credincioase pe veci Kremlinului.

7. Se organizează şi se urmăreşte ca funcţionarii aleşi deputaţi la congrese să nu-şi poată păstra mandatul pe întreaga perioadă ce le stă în faţă. Deputaţii nu pot convoca în nici un caz şedinţe între întreprinderi. Dacă nu există altă soluţie şi o asemenea şedinţă trebuie totuşi convocată, se vor îndepărta acei oameni care au activitate legată de proiectarea concepţiilor şi avansarea revendicărilor. Pentru fiecare congres se vor pregăti oameni noi şi doar cei vizaţi de serviciile noastre secrete vor fi aleşi.
Nici o personalitate autohtonă nu trebuia să aibă ocazia de a dobândi prea multă autoritate. Autoritatea ar fi făcut-o mult mai greu de controlat. Obstrucţionarea permanentă a celor competenţi, înlocuirea lor conform principiului “rotirii cadrelor” făceau imposibilă impunerea lor în faţa concetăţenilor. Astfel influenţa lor asupra celor din jur era redusă la maximum, iar căile de manipulare de la Centru rămâneau deschise.

8. Se va acorda o atenţie deosebită persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate. Aceşti oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în care se opun, nu li se vor oferi posturi ierarhic superioare.
Nici un autohton nu trebuia să capete prea multă popularitate, prea multă aderenţă la mase. Popularitatea îl făcea greu de controlat. Competenţii ori se racolau, ori se anihilau. Cu orice preţ, cale de mijloc nu exista.

9. Se va urmări ca funcţionarii de stat (exclusiv organele de securitate şi din industria minelor) să aibă retribuţii mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera sănătăţii, justiţiei, culturii, respectiv la cei care deţin funcţii de conducere.
În permanenţă, trebuia ca toţi cei care puteau genera curente de opinie, care puteau juca rolul unor agenţi de influenţă sau care puteau aduna adepţi în jurul lor să fie reduşi la tăcere. Salariile mici îi obligau la un trai mizer. Trebuia să fie umiliţi, făcuţi să se preocupe de supravieţuirea zilnică, pentru a nu mai avea timp de altceva. Oamenii de cultură, medicii, lucrătorii din justiţie, ceilalţi funcţionari de stat, care prin natura profesiei lor puteau avea un ascendent asupra semenilor, să fie minimalizaţi, supuşi dispreţului. Justiţia, mai ales, trebuia târâtă în criză, pentru a-i face pe judecători total dependenţi faţă de Putere. Excepţie făceau lucrătorii din securitate, a căror fidelitate trebuia întreţinută prin oferirea unor privilegii, dar şi minerii. Aceştia din urmă, din pricina izolării totale în care îşi petrec majoritatea timpului, sunt foarte influenţabili, foarte uşor de manipulat. Orice scânteie de nemulţumire poate aprinde un veritabil butoi de pulbere, imposibil de controlat. De aceea salariile mai mari decât media erau menite să le inducă un sentiment de fidelitate faţă de Centru, în virtutea căruia puteau fi scoşi în orice moment pentru a servi intereselor ascunse ale manipulatorilor, fără ca ei să-şi dea seama

10. În toate organismele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale (fără ştirea organelor administrative locale).

Marile colectivităţi muncitoreşti reprezentau în permanenţă un pericol potenţial. Aşa cum, în trecut, nemulţumirile lor au putut fi exploatate foarte uşor pentru declanşarea revoluţiilor prin care a fost instaurat sistemul comunist, şi în continuare ei se puteau revolta oricând împotriva mizeriei zilnice. În fond, muncitorii nu aveau de pierdut “decât lanţurile”. Pe baza acestei concepţii ei au fost folosiţi în revoluţii, dar tot în virtutea ei se puteau răzvrăti oricând împotriva noilor stăpâni. Liderii de la Kremlin cunoşteau foarte bine strategia răsturnării unui regim cu ajutorul muncitorilor şi se temeau că îi vor cădea victime la rândul lor. Ceea ce, în multe cazuri, s-a şi întâmplat. Spre exemplu, în România, regimul ceauşist s-a prăbuşit definitiv în momentul în care marile colective muncitoreşti s-au alăturat revoluţionarilor din stradă. Din aceste motive, trebuia ca muncitorii să fie supravegheaţi permanent, cu atenţie, de oameni special pregătiţi, infiltraţi în rândurile lor.

11. Se va urmări cu stricteţe ca presa autohtonă să nu transmită date privind calitatea şi sortimentul mărfurilor ce ni se transportă. Nu este voie ca această activitate să se cheme comerţ. Trebuie neapărat menţionat faptul că e vorba de schimburi de mărfuri.

Marele vecin de la Răsărit nu trebuia perceput ca un partener de afaceri, ci ca un prieten. Iar cu un prieten nu faci afaceri, deoarece, mai devreme sau mai târziu, pot apărea suspiciuni ori nemulţumiri, mai ales din partea celui aflat în inferioritate. De aceea trebuia păstrat un secret absolut şi asupra mărfurilor trimise în URSS. În plus, sintagma “schimburi de mărfuri” inducea impresia unui avantaj reciproc, ce masca jaful practicat de liderii de la Moscova în detrimentul statelor-satelit.

12. Se vor exercita presiuni asupra serviciilor, în sensul neacordării de acte de proprietate asupra pământului; actele vor arăta calitatea de lot dat în folosinţă, dar nu de proprietate a deţinătorului.
Sentimentul de proprietate trebuia anihilat prin orice mijloace. Distrugându-i suportul material al independenţei personale, individul putea fi făcut să-şi piardă complet identitatea şi apoi cufundat cu mult mai multă uşurinţă în anonimatul maselor de manevră supuse necondiţionat autorităţilor.

13. Politica faţă de mica gospodărie ţărănească să urmeze acel curs pentru a o face nerentabilă. După aceea trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie aranjat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea întregii ţări, astfel ca necesarul să fie acoperit prin import.

Proprietatea particulară trebuia distrusă, mai ales la ţară. Micul proprietar agricol avea un grad mai mare de independenţă datorită faptului că îşi putea asigura cele necesare traiului, şi chiar ceva în plus, în cadrul propriei sale gospodării. El nu mai depindea de relaţiile cu cei din jur pentru a supravieţui şi nici nu era prea preocupat de obţinerea unor înalte poziţii sociale sau de alte privilegii. Micul proprietar agricol trăia într-o cvasiizolare, fapt care îl făcea foarte greu de manipulat. De aceea trebuia înlăturat suportul ce îi dădea siguranţa zilei de mâine şi forţa de a rezista, îndârjit şi tăcut, tuturor presiunilor. Ţăranul ştia că puterea lui stătea în pământ şi în mica gospodărie din care îşi asigura traiul zilnic, de aceea era imposibil de aplicat o metodă directă pentru a-l deposeda de ceea ce avea mai scump. În acest sens, strategii comunismului au apelat la o manevră indirectă şi anume la subminarea micii proprietăţi private, gradat, prin diverse metode, făcând-o nerentabilă. Sărăcit, hărţuit, lipsit de speranţă în ceea ce priveşte viitorul, micul proprietar trebuia în cele din urmă să se supună colectivizării. Iar dacă totuşi rezistenţa continua, trebuia să se apeleze la import, pentru a-i da lovitura de graţie. Metoda a fost adoptată în mai toate statele socialiste, în primele decenii ale formării acestora, dar şi mai târziu. Spre exemplu, în România, în 1992 şi 1993 s-a apelat la importul de grâu, deşi micii producători obţinuseră producţii dincolo de aşteptări.

14. Trebuie făcut totul ca hotărârile şi ordinele ― fie acestea cu caracter juridic, economic sau organizatoric ― să fie nepunctuale. În statele-satelit trebuia păstrată permanent o stare de dezorganizare.
Trebuia ca legile să se bată cap în cap ori să vină prea târziu, ordinele şi hotărârile să fie ineficiente, ierarhiile să nu aibă stabilitate ş.a.m.d. Menţinând haosul, societatea îşi păstra slăbiciunile şi putea fi foarte uşor de controlat. Oamenii nu aveau posibilitatea să-şi solidifice un sistem propriu de valori, sentimentul de insecuritate se accentua, iar manipulatorii aveau astfel un teren extrem de propice pentru acţiune.

15. Trebuie făcut totul ca anumite cazuri să fie discutate concomitent de mai multe comisii, oficii sau institute, însă nici una dintre ele să nu aibă drept de decizie înainte de a se consulta cu celelalte (fac excepţie cazurile ce vizează industria minelor).

O altă strategie menită să inducă haosul, să împiedice formarea unor ierarhii funcţionale, să nu ofere posibilitatea vreunei instituţii sau alteia de a acumula prea multă autoritate. De fapt, o variantă a vechiului principiu “dezbină şi stăpâneşte”. Excepţie face industria minelor, deoarece minerii constituiau armata de rezervă a regimului, prin faptul că ei puteau fi manipulaţi cu extremă uşurinţă. Iar pentru ca efectul manipulării să fie cel
scontat, era necesar ca în rândurile celor din subteran să funcţioneze impecabil simţul ierarhiei. La un singur semn al celui pe care îl considerau lider (evident, acesta fiind agent KGB), trebuia ca ei să se mobilizeze şi să acţioneze pentru îndeplinirea ordinelor, fără nici un comentariu sau reţinere.
Izolarea totală de lumea exterioară dădea posibilitatea liderului să-i convingă că numai ce spunea el era “corect” şi “bine” pentru ei. O veritabilă armată de roboţi, păstrată în subterane, gata de acţiune la orice moment.

16. Autoconducerea din uzină nu poate exercita nici o influenţă asupra activităţii din uzină. Poate lucra doar la punerea în practică a hotărârilor.Trebuia ca principiile socialiste vehiculate tot timpul, precum şi cel al “autoconducerii muncitoreşti”, să rămână numai pentru faţada propagandistică şi, eventual, pentru a arunca vina tuturor nereuşitelor asupra colectivelor înseşi. Dar realizările trebuie atribuite doar “viziunii înţelepte” a conducătorilor de la Centru. În acest sens, Centrul trebuia să coordoneze nemijlocit întreaga activitate, iar “autoconducerea” uzinală să îndeplinească doar rolul simplului executant. Asta şi pentru a evita, iarăşi, acumularea de autoritate sau de popularitate de către unii oameni din colectivele muncitoreşti, competenţi, dar neverificaţi şi neînregimentaţi.

17. Sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme, spre exemplu cu organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere şi decizii ale conducerii politice.

Rolul sindicatelor, ca şi al tuturor celorlalte organizaţii civice, obşteşti, de tineret etc. trebuie să fie acela de simpli vasali aflaţi sub controlul total al partidului unic, mai bine zis al Centrului de la Kremlin. Ele trebuie să îndeplinească orbeşte ordinele, să promoveze politica partidului unic, să capaciteze energiile populaţiei spre diverse alte sectoare, pentru a restrânge riscul apariţiei unor nemulţumiri sau răzvrătiri. Deşi purtau denumirea unor organisme existente şi în statele democratice, pentru a induce o aparenţă de libertate, ele se deosebeau fundamental de acestea. În statele democratice, sindicatele şi celelalte organizaţii neguvernamentale se află total în slujba membrilor sau a cetăţenilor lor. În sistemele totalitare, ele se aflau şi se află încă şi astăzi, în numeroase zone ale globului, numai în slujba partidului unic, acţionând, subtil sau chiar făţiş, împotriva intereselor legitime ale cetăţenilor.

18. Trebuie avansaţi numai acei conducători care execută impecabil sarcinile primite şi nu le analizează depăşind cadrul activităţii lor.
Conducerea de la Kremlin nu avea nevoie, în statele-satelit, de parteneri, ci de executanţi. Această politică trebuia aplicată până la nivelul celei mai neînsemnate întreprinderi. Criteriul de avansare nu trebuia să fie competenţa, autoritatea, inteligenţa sau popularitatea, ci fidelitatea necondiţionată faţă de Centru. Faptul că fidelitatea era cultivată, în majoritatea cazurilor, numai la cei incapabili, pentru că ei erau cei mai zeloşi executanţi, nu deranja, ba chiar era de dorit. Nu contau uriaşele pierderi suferite de economiile ţărilor socialiste prin promovarea incompetenţilor. Scopul era păstrarea unui control total asupra fiecărui segment al vieţii politice, economice, sociale şi culturale. Iar dezastrul era chiar de dorit, pentru că bunăstarea ar fi oferit oamenilor răgazul de a gândi.

19. În legătură cu activitatea localnicilor cu funcţii de partid, de stat sau administrative, trebuie create asemenea condiţii, încât să fie compromişi în faţa angajaţilor, astfel devenind imposibilă întoarcerea lor în anturajul iniţial.
Din nou, oricât de fideli ar fi fost Kremlinului, partenerii de ideologie din ţările-satelit nu puteau fi lăsaţi să dobândească prea multă putere. Indiferent de serviciile aduse Moscovei, trebuia ca înalţii funcţionari de partid sau de stat din ţările “frăţeşti” să fie compromişi iremediabil, chiar aruncaţi în temniţă, cel mai adesea în urma unor procese de “demascare” sau prin reconsiderarea trecutului lor conform unor concepţii şi reguli inventate special în acest scop. Istoria perioadei comuniste din mai toate ţările Europei Centrale şi de Est dovedeşte că principiul a fost aplicat temeinic, decenii la rând. De fiecare dată când un nou lider venea la conducerea ţării, cei de dinaintea lui erau blamaţi, judecaţi, înfieraţi, întemniţaţi ş.a.m.d. Niciodată, în perioada existenţei regimurilor comuniste, cei acuzaţi nu au mai putut să revină la putere.

20. Cadrelor militare autohtone li se pot încredinţa poziţii de răspundere în locuri unde deja sunt plasaţi oamenii serviciului special. Armata trebuia şi ea supravegheată îndeaproape, prin agenţi infiltraţi în poziţii-cheie. Fiecare personalitate militară autohtonă trebuia să aibă cel puţin o “umbră” din cadrul KGB, care să-i raporteze orice mişcare, să-i afle slăbiciunile, în vederea unui eventual şantaj viitor, dar, totodată, să poată cunoaşte în amănunt şi cele mai secrete planuri militare ale armatelor “frăţeşti”. Cum infiltrarea spionilor în colective de conducere deja formate atrăgea după sine unele riscuri, era mult mai eficientă promovarea cadrelor militare autohtone în locuri unde deja se aflau implantaţi agenţi KGB, astfel încât autoritatea militarilor din ţările-satelit să crească în acelaşi timp cu cea a agenţilor Kremlinului.

21. În cazul fiecărei acţiuni armate şi cu ocazia tragerilor, cantitatea muniţiei va fi controlată permanent şi cu seriozitate, indiferent de tipul de armă.
Întotdeauna se putea ivi posibilitatea unei conspiraţii militare având ca scop declanşarea unei revolte împotriva stăpânului de la Răsărit. De aceea, alături de supravegherea tuturor persoanelor influente din armată, trebuia controlată minuţios muniţia existentă, pentru a nu permite formarea unor stocuri clandestine, care să fie folosite ulterior.

22. Trebuie ţinut sub observaţie fiecare institut de cercetare şi laborator. Progresele ştiinţei puteau oferi oricând un atu pentru contracararea influenţei ruseşti sau pentru preluarea supremaţiei într-un anumit domeniu.
De aceea institutele de cercetări trebuie supravegheate cu atenţie pentru a contracara astfel de eventualităţi, dar şi pentru a prelua, prin activităţi specifice spionajului economic, orice descoperire demnă de interes.

23. Trebuie acordată o mare atenţie inventatorilor, inovatorilor, respectiv dezvoltată şi sprijinită activitatea lor, dar fiecare invenţie trebuie înregistrată cu consecvenţă la Centru. Este permisă doar realizarea acelor investiţii care au aplicabilitate în industria minelor sau cele care au indicaţiile noastre speciale. Nu se pot realiza acele invenţii care ar asigura creşterea producţiei de produse finite şi, paralel cu aceasta, scăderea extracţiei şi a producţiei de materii prime sau ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenţie a devenit cunoscută, trebuie organizată vânzarea acesteia în străinătate. Documentele cuprinzând date cu privire la valoarea şi descrierea invenţiei nu se publică.

Şi activitatea inventatorilor şi a inovatorilor trebuia supusă celui mai strict control. Dacă unele invenţii ar fi dus la accelerarea progresului economic şi la creşterea gradului de bunăstare a populaţiei, trebuia să fie subminate. Populaţia trebuia menţinută la limita subzistenţei pentru a deveni total dependentă de măsurile luate de liderii sistemului, iar economiile statelor-satelit să fie total dependente de relaţiile cu Uniunea Sovietică. Excepţie făcea industria minelor, a cărei dezvoltare trebuia să ofere, pe de o parte, materia primă necesară în orice moment economiei şi, pe de alta, bunăstarea minerilor, care puteau fi folosiţi oricând drept armată fidelă de rezervă. Dacă totuşi unele invenţii deveneau cunoscute, aveau să fie exploatate în folosul statului, pentru că nici o sursă de venit nu trebuia neglijată. Insă invenţiile rămâneau secrete, pentru a nu atrage cuiva atenţia asupra acestei politici oculte de supraveghere şi utilizare a lor.

24. Punctualitatea transporturilor trebuie perturbată (mai puţin cele cuprinse în îndrumările din NG 552-46).
Cu cât haosul creştea, cu atât ţara respectivă, populaţia ei, era mai uşor de stăpânit. În plus, trebuia ca oamenii să fie în permanenţă preocupaţi de ceva, nemulţumiţi de activitatea vreunui şofer sau a altuia, agasaţi de întârzieri ori de aglomeraţie, pentru a-şi pierde obişnuinţa gândirii lucide, pentru a nu observa că întreg sistemul era greşit. În plus, în momente de cumpănă, când mizeria traiului cotidian atingea insuportabilul, orice regle-mentare minoră însoţită de înfierarea publică a unor ţapi ispăşitori putea dezamorsa tensiunea, atrăgând chiar recunoştinţa populaţiei pentru scurtul moment de respiro. Apoi tactica era reluată.

25. În uzine trebuie iniţiate diferite şedinţe şi conferinţe profesionale, trebuie notate propunerile, observaţiile ce au fost expuse, respectiv autorii acestora.
Preocupările de ordin profesional ale cetăţenilor şi îndeosebi ale celor din marile centre industriale trebuie să fie cunoscute cu precizie pentru a nu face loc surprizelor. Dar nu numai cunoscute, ci şi notate, clasificate, arhivate, pentru a urmări evoluţia profesională a fiecărui individ în parte, modul său de gândire, motivele de satisfacţie sau de nemulţumire, dorinţele şi potenţialul intelectual ş.a.m.d. Având aceste fişe individuale se putea anticipa şi comportamentul fiecăruia în anumite situaţii.

26. Trebuie popularizate discuţiile cu muncitorii care se ocupă de probleme actuale legate de producţie, respectiv cele care critică trecutul şi problemele locale. Nu se vor înlătura cauzele fenomenelor în discuţie.
Preocupările şi gândurile clasei “conducătoare” trebuie canalizate spre probleme de muncă ori locale, pentru a evita întrebările grave ce puteau apărea în minţile unora. De asemenea, pentru a demonstra că sistemul comunist încuraja libertatea de opinie (aşa cum susţineau ideologii de la Centru), erau încurajate poziţiile critice, dar, bineînţeles, numai la adresa trecutului sau a unor probleme minore, ce nu puteau duce la punerea în discuţie a întregului sistem. Din aceleaşi motive era încurajată şi autocritica. Dar pentru ca astfel de discuţii diversioniste să poată continua la nesfârşit, era esenţială păstrarea cauzelor ce le făceau posibile.

27. Luările de poziţie ale conducerilor autohtone pot avea coloratură naţională sau istorică, dar nu pot duce la unitate naţională.
Pentru păstrarea unei aparenţe de independenţă faţă de Moscova, erau îngăduite luările de poziţie cu substrat istoric (bineînţeles, era vorba de istoria naţiunilor respective rescrisă în cheie comunistă), sau naţionalist (în acest caz, pentru a amplifica tensiunile interetnice în spiritul bine cunoscutului principiu “dezbină şi stăpâneşte”). Trebuia însă respectată limita dincolo de care ar fi putut apărea unele revendicări teritoriale întemeiate.
Chiar şi după colapsul comunismului, în unele ţări din sfera de influenţă moscovită directiva a fost aplicată în continuare. Spre exemplu, în România, după revoluţia din decembrie 1989, tendinţele naţionaliste au răbufnit cu furie, dar nu s-a mers până la depunerea unor eforturi concrete, susţinute, pentru reunificarea ţării cu teritoriile româneşti de dincolo de Prut.

28. Trebuie acordată o mare atenţie ca nu cumva să existe reţele de apă neracordate la reţeaua principală în cartierele în curs de reconstrucţie sau nou construite. Canalizarea veche şi fântânile trebuie lichidate sistematic pe parcurs.

Apa este esenţială pentru supravieţuirea omului. În cazul unor revolte foarte greu de contracarat, controlul asupra reţelelor de apă oferea posibilitatea declanşării unor acţiuni diversionist-teroriste cu efect catastrofal asupra insurgenţilor. Pentru reuşita totală a acestor acţiuni era necesar ca toate reţelele de apă se fie conectate la un sistem central, iar sursele independente să fie distruse. De fapt, metoda era cunoscută şi aplicată, în diverse variante, de foarte mult timp. Spre exemplu, popoarele din vechime, în fuga lor din calea năvălirilor barbare, aveau întotdeauna grijă să otrăvească fântânile. De asemenea, existenţa sistemului unic de alimentare cu apă făcea posibilă şi aplicarea altor diversiuni, cum ar fi răspândirea zvonurilor privind otrăvirea apei potabile, ce amplificau starea de tensiune, de nesiguranţă, făcându-i vulnerabili pe cei vizaţi. În timpul revoluţiei din România au fost utilizate intens astfel de zvonuri.

29. Reconstrucţia obiectivelor industriale şi construcţia celor noi se vor face având în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă.
Nu numai fântânile şi sistemele independente de alimentare cu apă trebuie distruse, ci şi orice altă rezervă potenţială de apă potabilă. În acest sens era impusă poluarea lacurilor, a râurilor, a pânzelor freatice etc.

30. În oraşele reconstruite sau nou-construite nu se admit în locuinţe spaţii excedentare, care ar putea folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.
Tot în eventualitatea apariţiei unor mişcări de rezistenţă sau a altor situaţii de criză, trebuie să fie reduse la maximum şansele de supravieţuire a celor care luptau împotriva sistemului.

31. Întreprinderile proprietate personală şi industriaşii vor primi doar acele cantităţi de materii prime şi utilaje care să împiedice producţia de calitate. Preţul acestor mărfuri să fie mai mare decât preţul produselor similare ale întreprinderilor de stat. În unele state socialiste au mai continuat, un timp, să existe şi întreprinderi particulare. Dar ele au fost subminate, pentru a da faliment în cel mai scurt timp posibil. Asemenea cazuri erau apoi folosite de propaganda comunistă ca exemple “vii” ale superiorităţii sistemului de producţie socialist faţă de cel capitalist.

32. Trebuie facilitată extinderea proprietăţii de stat la cel mai înalt grad în toate domeniile. Este admisă criticarea activităţii organelor administrative, însă nu se admite nicidecum scăderea numerică a personalului şi nici funcţionarea lor normală.
Controlul statului, respectiv al partidului unic, trebuia impus în absolut toate domeniile. Pentru a facilita acest lucru era necesară crearea unui uriaş sistem birocratic, în cotloanele căruia să se piardă orice revendicare raţională, orice iniţiativă nedorită, orice manifestare de independenţă. Sistemul birocratic putea fi criticat, pentru a da nemulţumiţilor iluzia că îşi pot exprima liber părerile, dar nu trebuia împiedicat să funcţioneze.

33. Trebuie să se aibă o mare grijă de toate proiectele de fabricaţie din industria minieră, respectiv din întreprinderile indicate în mod special. A se împiedica aprovizionarea bună a pieţei interne.

“Pârghiile” economiei socialiste trebuie păstrate în mâinile celor de la Centru. Din nou, o atenţie specială este acordată industriei miniere, precum şi celorlalte “sectoare prioritare”. În ce priveşte populaţia, aceasta trebuia menţinută la limita subzistenţei. Obţinerea unui strict necesar pentru viaţa de zi cu zi trebuia să devină preocuparea permanentă a fiecărui individ, pentru a nu mai avea timp să gândească. În acelaşi timp, se crea
posibilitatea recompensării celor fideli cu permisiunea de a se aproviziona pe
filiere preferenţiale.

34. Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilo, al cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi cel al ceremoniilor de înmormântare.

Biserica putea oferi un refugiu, îl putea conecta pe individ la un alt sistem de valori, la o altă viziune asupra existenţei, îi putea da un sprijin pentru a rezista celor mai aspre încercări. Biserica trebuia anihilată, pentru ca singura “ştiinţă sacră” să rămână ideologia comunistă.

35. Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii care se bucură de popularitate. Locurile lor vor fi ocupate de oameni numiţi. Să se analizeze diferenţele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se oprească predarea limbilor latină şi greacă veche, a filozofiei generale, a logicii şi geneticii. Cu ocazia predării istoriei nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării, ci trebuie arătată mişelia regilor şi lupta poporului asuprit. În şcolile de specialitate trebuie introdusă specializarea restrânsă.

Profesorii care se bucură de popularitate sunt foarte greu de controlat. Atenţia deosebită ce li se acordă e motivată de faptul că, lucrând cu tinerii, le pot forma acestora concepţii şi atitudini ostile ideologiei comuniste. Mai mult, atitudinile deprinse la o vârstă fragedă au şanse considerabile să se păstreze toată viaţa. De aceea se impunea obligatoriu înlocuirea dascălilor populari cu politruci convinşi. Materialul documentar folosit în procesul de învăţământ trebuia să fie redus cât mai mult pentru a le transmite elevilor doar rudimente de cultură generală, rudimente permise de cenzura regimului. Adevărata învăţătură urma să fie cea din manualele de socialism ştiinţific, economie politică, precum şi din toate celelalte manuale rescrise în cheia ideologiei comuniste. Studiul limbilor latină şi greacă veche trebuia interzis în licee pentru a nu le da posibilitatea elevilor să aibă acces direct la operele unor mari gânditori ai lumii. Filozofia generală era interzisă, singura filozofie “adevărată” fiind cea marxist-leninistă; individul nu trebuie să aibă vreun termen de comparaţie pentru a ajunge să-şi pună întrebări periculoase. De asemenea, era interzis studiul logicii, pentru că ea i-ar fi putut face pe unii să aibă ideea de a judeca logic ideologia comunistă. Genetica, precum şi alte ştiinţe de avangardă, ar fi putut deschide noi orizonturi cognitive, din perspectiva cărora materialismul dialectic, darwinismul, ori socialismul ştiinţific ar fi părut desuete şi chiar false. O atenţie specială se acorda rescrierii istoriei. În acest context, chiar dacă respectiva naţiune ar fi avut
înaintaşi de marcă, trebuia ca ei să fie minimalizaţi, pentru a permite ca inocularea urii faţă de sistemul monarhist şi capitalist să aibă eficienţă maximă. În şcolile specializate era recomandată specializarea îngustă, menită să-l transforme pe om într-un robot foarte priceput în domeniul său de activitate, dar neputincios în rest.

36. Trebuie să fie iniţiată organizarea unor acţiuni cu caracter artistic sau sportiv care să sărbătorească lupta autohtonilor împotriva cotropitorilor (exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii) şi care să popularizeze lupta pentru socialism.

Din când în când, populaţia avea nevoie şi de o porţie de “circ”. Acesta însă trebuia să îndoctrineze cetăţenii. Istoria era rescrisă, astfel încât orice sărbătoare naţională se transforma în prilej de glorificare a “luptei pentru socialism” şi, eventual, a “mult iubiţilor” conducători.

37. Pe plan local este interzisă apariţia unor opere despre acei autohtoni care înainte de revoluţie şi în perioada celui de-al doilea război mondial au trăit la noi.

Iluzia independenţei faţă de Moscova a statelor-satelit trebuia păstrată pentru a nu zgândări în mod inutil orgoliul naţional al popoarelor vasale. Şi se păstra şi secretul asupra trecutului acelor personalităţi autohtone (multe dintre ele în funcţii importante, mergând până la cea supremă în stat şi partid, sau în rezerva de cadre), personalităţi care au fost pregătite din punct de vedere ideologic pe teritoriul Uniunii Sovietice, antrenate în spiritul unei fidelităţi absolute faţă de Kremlin.

38. Dacă se constituie o organizaţie care ar sprijini alianţa cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activităţii economice a conducerii oficiale, imediat se va porni împotriva ei o campanie de acuzare a naţionalismului şi şovinismului. Se va începe cu: profanarea monumentelor ce ne aparţin, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care să rezulte ponegrirea naţiunii şi a culturii noastre şi îndoiala faţă de înţelesul contractelor încheiate cu noi. În munca de propagandă trebuie implicaţi şi localnicii, folosindu-ne de ura care există împotriva acelor organizaţii.

În statele socialiste puteau apărea diverse organizaţii având la bază ideologia comunistă, şi chiar declarativ filoruse. Întotdeauna însă exista pericolul ca declaraţiile de fidelitate faţă de Moscova să reprezinte doar o faţadă în spatele căreia aceste organizaţii să încerce promovarea independenţei naţionale, cel puţin din punct de vedere economic. A le interzice de-a dreptul era dificil, pentru că nu se puteau invoca în mod clar incompatibilităţi ideologice şi nici nu se dorea zgândărirea orgoliului naţional al cetăţenilor din ţara respectivă. De aceea se recomanda utilizarea unei diversiuni constând în acuzarea organizaţiei în cauză de naţionalism şi şovinism. În doctrina comunistă, naţionalismul era definit drept o “armă politică a burgheziei, folosită în scopul aţâţării urii naţionale, pentru a justifica asuprirea naţională, pentru a ascunde tendinţele sale expansioniste, pentru a împiedica unitatea de luptă a oamenilor muncii împotriva exploatării”. Naţionalismul era în totală opoziţie cu “internaţionalismul proletar”. La rândul său, şovinismul se definea ca “atitudine politică anacronică şi retrogradă”. Dar aceste “păcate ideologice” puse în seama organizaţiei vizate ar fi trebuit susţinute de fapte reprobabile pe măsură. De aceea se trecea la înscenarea unor fapte de o extremă gravitate precum profanarea de monumente, răspândirea de manifeste ostile Uniunii Sovietice şi “prieteniei” dintre ţara respectivă şi marele vecin de la Răsărit ş.a.m.d. În acelaşi timp, oricând puteau fi găsiţi localnicii care să poată fi folosiţi drept cozi de topor, în scopul provocării unei aversiuni totale a populaţiei faţă de organizaţia vizată. Motivele anihilării fiind astfel create, lovitura finală devenea extrem de simplă.

39. Se va avea grijă de construcţia şi reconstrucţia şoselelor, a podurilor, a drumurilor şi reţelelor de legătură, astfel ca în cazul în care este nevoie de o intervenţie armată, locul rezistenţei sau al concentrării forţelor reacţionare să fie accesibil din toate părţile.
Uluitoarea viteză cu care trupele sovietice au intervenit în Cehoslovacia anului 1968 reprezintă o confirmare elocventă pentru importanţa acestei instrucţiuni.

40. Atenţie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Să se prelucreze acei opozanţi care se bucură de stima populaţiei. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa-numite “întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţie de crimă de drept comun.

Reprezentanţii opoziţiei politice nu puteau rămâne în libertate pentru că foarte uşor ar fi putut deveni nuclee de cristalizare a unor noi mişcări de rezistenţă anticomunistă. În acelaşi timp trebuia evitată cu foarte mare grijă martirizarea lor, pentru a nu rămâne în conştiinţa contemporanilor şi a generaţiilor viitoare drept exemple de verticalitate morală. Deoarece păstrarea unui secret absolut asupra sorţii lor era imposibilă, se impunea demolarea imaginii pe care o aveau în ochii populaţiei. În acest scop, erau acuzaţi şi condamnaţi pentru delicte de drept comun. În alte cazuri se răspândeau zvonuri şi chiar “dovezi” despre colaborarea lor cu diverse forţe antinaţionale sau chiar, mai târziu, cu serviciile de securitate. Iar atunci când se considera că înscenările ar fi luat prea mult timp, erau lichidaţi pur şi simplu prin “întâmplări neprevăzute”.

41. Trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnaţi în procese politice. Iar dacă devine inevitabilă, se admite doar cu condiţia ca acest caz să fie considerat o greşeală judecătorească: nu va avea loc reluarea procesului, respectiv pricinuitorii judecăţii greşite nu vor fi convocaţi.

Sistemul comunist era “perfect”. În “cea mai bună dintre lumi, justiţia nu putea greşi, mai ales din punct de vedere ideologic. Dacă totuşi se iveau cazuri în care reabilitarea unor condamnaţi în procese politice devenea inevitabilă, “greşeala” trebuia atribuită unor oameni, nu sistemului în sine. Tot pentru a nu se ajunge la punerea în discuţie a sistemului era interzisă cu desăvârşire reluarea procesului. Pricinuitorii erorii judiciare erau şi ei învăluiţi în uitare, pentru a nu atrage prea mult atenţia opiniei publice asupra dedesubturilor procesului şi implicit a sistemului.

42. Acei conducători numiţi de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulţumirea angajaţilor, să nu fie chemaţi în judecată. În cazuri drastice se recheamă din funcţie, fiind numiţi în poziţii similare sau superioare. La sfârşit vor fi puşi în fiincţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă ca şi cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare.

Incompetenţii promovaţi în funcţii superioare, care au produs pierderi substanţiale sau au creat tensiuni nedorite în rândul subalternilor, nu erau învinuiţi, nici trimişi în judecată, pentru că asemenea acţiuni ar fi atras atenţia asupra întregului sistem de promovare a cadrelor şi, în ultimă instanţă, ar fi erodat credibilitatea regimului. Dacă situaţia devenea intolerabilă, erau revocaţi din funcţii şi trecuţi în posturi echivalente sau chiar superioare ierarhic, pentru a demonstra populaţiei că liderii nu au greşit atunci când i-au învestit în respectivele funcţii, ci de vină au fost unele situaţii obiective, cărora nimeni nu le-ar fi făcut faţă mai bine în acele momente. Chiar dacă motivaţia părea confuză şi contradictorie, ea era utilizată ca atare şi pentru a induce în conştiinţa publică ideea că existau “raţiuni superioare”, de neînţeles pentru omul obişnuit, care au motivat schimbarea din funcţie a respectivilor. În continuare incompetenţii erau menţinuţi în posturi-cheie sau ca rezerve pentru procesul de “rotaţie a cadrelor”, deoarece erau total dependenţi de directivele de la Centru şi, astfel, extrem de uşor de controlat. În plus, dosarele penale ce li se puteau întocmi în orice moment puteau fi utilizate cu eficienţă garantată ca instrument de şantaj, dacă respectivii ar fi dat cel mai timid semn de nesupunere.
Procedeul a continuat să fie folosit şi după colapsul comunismului, în unele ţări est-europene. Spre exemplu, în România din timpul regimului Iliescu sunt nenumărate exemple de miniştri sau de înalţi funcţionari de stat care, după compromiterea definitivă în anumite funcţii, au fost “rotiţi” în altele similare sau au fost numiţi consilieri prezidenţiali, în loc de a fi deferiţi justiţiei, pentru a nu se da o confirmare oficială a greşelilor grave comise de conducerea de la Bucureşti.

43. Se aduc la cunoştinţă publicului procesele acelor persoane cu poziţie de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, a socialismului, a industrializării. E o acţiune ce atrage atenţia maselor populare.

Sistemul comunist nu putea fi acuzat vreodată de greşeli. Mai ales din punct de vedere ideologic. Pentru a accentua această percepţie în ochii opiniei publice, trebuia să se dovedească intransigent, îndeosebi cu cei care deviau de la linia politică impusă de la Centru, în timp ce se aflau în poziţii de conducere. Debarasarea de astfel de opozanţi politici periculoşi trebuia mediatizată la maximum, pentru a demonstra populaţiei că liderii comunişti nu fac nici un fel de discriminare şi îi pedepsesc drastic pe cei cu atitudini “duşmănoase” la adresa poporului sau a socialismului. Totuşi procesele
politice de răsunet s-au împuţinat cu timpul, pentru că politica şantajării “vinovaţilor” cu “petele” de la dosar s-a dovedit mult mai eficientă.

44. Cei care lucrează în diferite funcţii trebuie să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai slabă pregătire profesională, chiar necalificaţi.

Cei competenţi erau foarte greu de manipulat. De aceea ei nu erau de dorit în funcţii de conducere. În posturile-cheie trebuia să fie numiţi doar cei total incompetenţi, deoarece aceştia, pentru a-şi păstra noile privilegii, deveneau fideli total conducerii de la Centru şi îndeplineau cu stricteţe numai directivele venite de sus.

45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate cei care provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă.

Pentru ideologii totalitarismului, marile personalităţi ale culturii reprezentau cea mai mare ameninţare. Asemenea personalităţi puteau desfiinţa foarte uşor, cu argumente clare, rudimentara ideologie comunistă, puteau aduna în jurul lor alţi oameni de valoare, puteau forma grupuri de rezistenţă tacită, dar extrem de eficientă în privinţa impactului asupra unei populaţii nemulţumite, erau greu de contracarat sau de aruncat în puşcării datorită renumelui lor internaţional. Din aceste motive trebuia ca ei să fie anihilaţi în timp, prin izolare, prin umilire, prin înlocuirea cu noi “personalităţi”, selectate dintre parveniţii cu “origine socială sănătoasă”, interesaţi numai de avansarea în ierarhia socială, ştiinţifică sau culturală, doar pe baza unei diplome şi a relaţiilor cu persoane influente din partid. În timp, strategia a avut sorţi de izbândă, astfel că la prăbuşirea regimurilor comuniste din estul şi centrul Europei, mare parte din “elita” culturală ori ştiinţifică a respectivelor state era alcătuită din indivizi mediocri. Din păcate, aceştia s-au erijat imediat în reprezentanţi “autentici” ai intelectualităţii şi au invadat noua scenă politică, în timp ce adevăratele valori, decimate în timpul regimului comunist, au continuat să trăiască şi să creeze în izolare şi cvasianonimat, scârbite de noua mascaradă a democraţiilor de operetă.